În situații de criză, de ceva ani, m-am trezit că am tot ales inconștient Freeze. Nu Fight, așa cum aș fi făcut când eram (mai) mică. Nu Flight. F R E E Z E. Așa mi s-a întâmplat cu pandemia. Așa se întâmplă zilele astea, începând cu 24 februarie.
Ce vreau să spun cu asta? Să repet ce a fost evident (pentru cei ce mă urmăresc sau cu care țin legătura online). Nu am emis păreri pe interneți, nu am zis oamenilor ce e mai bine pentru ei (de parcă sunt eu vreo autoritate să fac asta), nu am condamnat, nu am aplaudat. Am expus câte ceva fără să trâmbițez, fără să apăs prea tare pedala. Cine a avut ochi să vadă…
Bun. Acum, să creionez contextul articolului de față.
De când a început războiul în Ucraina, am încercat să mă țin departe de tot ce înseamnă „părerologie”. Urmăresc, cântăresc, trag concluzii temporare. Mă implic, fără să știe tot internetul. Aleg din ce în ce mai mult offline-ul în ultimii ani. Deși au fost vremuri în care, da, îmi postam mâncarea pe Instagram. Și eram bucuroasă să fac asta. Și dacă m-ar fi bucurat în continuare, aș fi făcut-o și în ziua de azi. Nu-mi pasă de ce zic alții că e cool. Mvai, dar de ce pozezi cafeaua? Mvai, dar de ce postezi selfie-uri? Mvaaai, dar de ce îți dai check-in? Uite, de-aia. Să-ți preocupi tu mintea. En fin.
Cu toate că am zis să țin pentru mine ce gândesc, ce trăiesc, ce simt în legătură cu războiul de la graniță, zilele trecute am primit o propunere ce m-a intrigat și m-a scos din amorțeală. M-a provocat. Cei de la VICE România mi-au propus să răspund la câteva întrebări despre război. Mai specific:
Ce aș face dacă România ar intra în război?
După ce citisem articolul cu ce au zis băieții despre treaba asta, am zis că nu ar fi rău să răspund și eu. Mai ales că vorbim despre o situație ipotetică (Doamne-ajută să rămână așa).
Pentru că, în articolul publicat pe site-ul VICE, a apărut doar o frântură din răspunsurile mele, redau mai jos toate cele spuse, într-un fel de raw version așa. Nu de alta, dar mi-aș dori ca ăsta să fie singurul articol pe care îl scriu despre subiectul de față.
Te-ai duce la război să îți aperi țara?
Dacă m-ai fi întrebat acest lucru când eram în școala generală, cred că răspunsul meu era altul. Pentru că îmi doream să merg la Academia de Poliție, iar spiritul meu justițiar era ceva mai dezvoltat. Deh, inocența vârstei. Dar astăzi, răspunsul este unul sigur: nu aș merge la război. O astfel de luptă nu mă reprezintă din niciun punct de vedere. Consider că, dacă ajungem să ne apărăm țara cu ajutorul (fizic al) femeilor, ceva nu este în regulă din start. În plus, nu știu ce ar putea să-mi spună cineva (conducător, general, șef al statului, oricine) astfel încât să consider că merită să mor pe câmpul de luptă. Sincer acum, luată din fața calculatorului, unde am tras acum vreo 15 ani doar în CS sau GTA, ce alt deznodământ ar putea să aibă povestea mea?
În ce condiții/ce condiții pui ca să mergi în armată? Ce te aștepți să găsești acolo? Ce instruire/bani vrei să primești?
Din nou, acum mai mulți ani, am spus că îmi place ideea de armată. Am un spirit de lider bine împământenit în structura mea și cred că aș fi fost un bun conducător. Dar, în acest moment, nu aș accepta pentru nimic să merg în armată, mai ales când, la granița noastră, are un loc un război în toată regula. Dacă ar trebui să-mi imaginez (de dragul răspunsului) ce aș găsi acolo, mă gândesc că m-aș lovi de atitudini misogine, din interior și din exterior. Dar asta ar fi ultima mea problemă, dacă m-aș afla acolo dintr-o convingere personală. Ca instruire, pe lângă exercițiile fizice și de strategie, consider că soldații au nevoie de consiliere psihologică. Războiul nu înseamnă numai lupta cu adversarul, ci și cu propriile temeri sau cu stresul posttraumatic (PTSD). Cât despre bani… Nup. Nu mă interesează, mai ales în acest context.
Dacă nu ar fi suficiente arme, te-ai băga într-un război de gherilă?
Este foarte greu să dau răspunsuri 100% obiective. Dacă, să zicem, războiul mă prinde blocată în România și nu mai pot pleca niciunde, atunci m-aș retrage undeva departe de zona conflictului. Nu consider un gest de lașitate să ții la viața ta, mai ales când nu ești pregătit în niciun fel de o luptă pe front. Într-o situație în care chiar va fi nevoie să mă implic într-un război de gherilă, aș fi pe baricade.
Ce ai vrea să salvezi din România?
În cazul în care țara noastră ar fi în război cu Rusia, am vorbi despre un război mondial. În acest caz, să pleci „afară” nu e chiar cea mai bună soluție, deși poate părea cea mai sigură. Nici nu vreau să mă gândesc la ce aș salva. Mi-aș dori să salvez tot – de la părinți, apropiați, animale și oameni, oameni și animale, până la parcuri, peisaje, clădiri de patrimoniu (de neînlocuit, adică) și, bineînțeles, mi-aș salva casa mea dragă, cu grădina de flori și ciripit de păsări din vișinul de lângă fântână.
Ce te enervează din ce afli că se întâmplă în Rusia, din starea lucrurilor de acum?
Starea de alertă, de urgență, iar de alertă, acum o posibilă stare de urgență cauzată de un război. Mă neliniștesc lacrimile, angoasele, gândul la o familie dezbinată, casa care n-ar mai fi acasă, mă neliniștește normalizarea morții unor oameni nevinovați. Jocurile se fac la nivel înalt, iar la noi, oamenii de rând, ajunge doar ce „este voie” să ajungă. E greu să alegi „grâul de neghină”, să știi ce este propagandă (de-o parte sau de cealaltă..). Mi-a venit în minte fraza asta și mi se pare o bună concluzie în contextul actual:
„Războiul este un loc în care tinerii, care nu se cunosc și nu se urăsc, se ucid, prin decizii ale unor bătrâni care se cunosc și se urăsc, dar nu se ucid”. (Erich Hartmann)