Ultima poezie scrisă de Mihai Eminescu – „Stelele-n cer” (15 iunie 1889)

Astăzi, ca în fiecare an, ne amintim de moartea lui Mihai Eminescu. Cel mai cunoscut poet român s-a stins în Sanatoriul de Boli Mentale al Doctorului Şuţu, de pe strada Plantelor din Bucureşti, pe 15 iunie 1889. De aceea, astăzi am ales să postez cea din urmă poezie a sa, scrisă cu o oră înainte să moară. Versurile au fost găsite în buzunarul halatului de spital cu care era îmbrăcat atunci când şi-a găsit sfârşitul…

Stelele-n cer

Deasupra mărilor
Ard depărtărilor
Până ce pier.
După un semn
Clătind catargele
Tremură largile
Vase de lemn:
Nişte cetăţi
Veghind întinsele
Si necuprinsele
Singurătăţi.
Orice noroc
Şi’ntinde-aripele
Gonit de clipele
Stării pe loc.
Până nu mor,
Pleacă-te îngere
La trista-mi plângere
Plină de-amor.
Nu e păcat?
Ca să se lepede
Clipa cea repede
Ce ni s-a dat?
Pe lângă Stelele-n cer, în același buzunar a fost găsită și poezia Viața, publicate ambele în Fântâna Blandusiei din 1 august 1889.
Tot astăzi, deloc întâmplător, a avut loc a șasea ediție a evenimentului Fabrica de poezie. Prima întâlnire s-a petrecut în clubul Fabrica (Str. 11 iunie, nr. 50, București) și a stat sub semnul lui Eminescu și, implicit, a Zilei Culturii Naționale. Iată că și la fix 5 luni de la lansare, tot despre dânsul vorbim. Le mulțumesc tuturor celor ce au spus prezent astăzi sau în oricare altă ediție a „făbricuței” noastre dragi! A fost (încă) o ediție absolut memorabilă! #hugs
Am amintit despre Veronica Micle (despre care am scris aici), dar mai ales despre declarația unui martor ocular despre orele de dinainte morții lui Eminescu și despre modul brutal în care acesta a putut sfârși…
(Text apărut în Universul, București, 28 iunie 1926, p. 3, redat de Nae Georgescu în Boala și moartea lui Mihai Eminescu, Editura Floare Albastră, București, 2014)
Închei cu una dintre cele mai frumoase poezii din toate timpurile, de ale cărei versuri era îndrăgostit însuși Nichita…

Odă (în metru antic) – Mihai Eminescu

Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată;
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,
Ochii mei nălţam visători la steaua
Singurătăţii.

Când deodată tu răsărişi în cale-mi,
Suferinţă tu, dureros de dulce…
Pân-în fund băui voluptatea morţii
Ne’ndurătoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus.
Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.

De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări…
Pot să mai re’nviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?

Piară-mi ochii turburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri liniştit, pe mine
Mie redă-mă!

Mihai Eminescu - Opere (Ediția completă în 11 volume) - Editura Național
Mihai Eminescu – Opere (Ediția completă în 11 volume) – Editura Național

Tu ce zici despre asta?