Anul 2024 nu a fost chiar cel mai bun an al meu din punct de vedere al numărului de cărți citite. Se subînțelege de ce. Însă, atunci când era Ilinca micuță și avea zile în care dormea afară în landou sau în casă în marsupiu, aveam mereu o carte la îndemână și citeam. Și mi-a prins tare bine. Mai ales că aveam senzația că în felul ăsta fac ceva și pentru sufletul meu. Și pentru mintea mea, în special, care avea nevoie și de altceva în afară de articole despre bebeluși sau grupuri de mămiki. :))
Voi scrie aici, pe scurt, câteva impresii despre 5 cărți citite anul trecut, dintre volumele de beletristică. În cele de parenting nu ne băgăm încă, mai ales că v-am vorbit despre câteva și într-un clip dedicat pe YouTube. Îl găsiți aici.
Vezi această postare pe Instagram
Spovedanie – Lev Tolstoi
Pe aceasta am început-o undeva prin august 2023.
Vezi această postare pe Instagram
Nici nu mai știu de ce nu am terminat-o atunci. Nici nu mai contează. Ideea e că am regăsit-o în Voxa anul trecut în toamnă și iată că, la un an de când am avut de gând să o citesc, am și făcut asta. Mă rog, am „citit-o” în format audio, dar, pentru mine cel puțin, este același lucru. În cazul cărților de ficțiune. Că la alea de non-ficțiune, parcă tot parcurse cu un pix în mână le șade bine. 😀
Spovedanie mi se pare genul de carte ce nu-ți oferă niciun răspuns, însă știe să te facă să-ți pui cele mai bune întrebări. Cuprinde o perioadă de adevărată criză existențială a autorului romanelor de referință în literatura universală, Război și pace sau Anna Karenina. Acestea din urmă i-au adus bani, faimă, succes, însă Tolstoi pune toate acestea la îndoială și se află într-o continuă căutare a sensului vieții, ce scop am putea găsi pentru a continua să viețuim? Așa că pornește într-o căutare sinceră a adevărului, explorând filosofia, religia și gândirea populară.
Mi-a plăcut pentru că, deși dezbate idei grele, centrale ale filosofiei, cartea pare o conversație cu un bătrân prieten, trecut prin multe, alături de care te poți opri să-ți pui și tu ordine în gânduri. Cât de cât.
Scrisoare către tata – Franz Kafka
O carte emoționantă. Deși am citit-o acum câteva luni bune, tot îmi amintesc sentimentele ce m-au încercat pe tot parcursul ei. Această scrisoare este, de fapt, o confesiune a autorului, una lungă, sinceră și dureroasă, cu privire la relația acestuia cu tatăl său. Cumva, mi s-a părut că este o refulare, un strigăt, un scris terapeutic, pentru a scăpa de frustrările acumulate de-a lungul vieții. Autorul îi scrie tatălui său despre povara sentimentului că nu a fost suficient de bun în ochii lui și cum crede că acest fapt i-a afectat întreaga viață. Cred că toți ne-am luptat cu acest sentiment la un moment dat, fie la vârsta adolescenței, fie mai târziu.
Este o carte scurtă, însă foarte dură pe alocuri. Eu am ascultat-o în timp ce alergam și m-a ținut atentă, m-a captivat, m-a răscolit și m-a făcut să simt frustrările de parcă ar fi fost ale mele. Sau?…
Prietena mea genială – Elena Ferrante
Am văzut cartea printre recomandările Ruxandrei (4 fără un sfert). A vorbit despre ea cu atâta pasiune încât, atunci când am zărit-o printre titlurile Voxa, i-am dat play imediat. Însă nu a fost 100% pe placul meu.
Ce mi-a plăcut:
- scriitura – Elena Ferrante are un talent aparte în a construi personajele, în a te face părtaș la acțiuni sau mici bârfe adolescentine. M-am găsit prinsă fără să-mi dau seama în mrejele acestei prietenii.
- cumva, tot parte din talentul scriitoarei, însă merită menționate separat: atmosfera din Italia anilor ‘50 (într-un cartier sărac din Napoli), rivalitatea dintre cele două personaje principale, Elena Greco și Lila Cerullo, relația lor complicată.
Ce mi-a plăcut mai puțin:
- cartea se lungește muuult prea mult pentru câtă acțiune conține. Nu contest frumusețea unor detalii, însă peste unele întâmplări puteam da skip fără să afecteze cumva finalul poveștii.
- cred că, dacă aș fi avut cu vreo 20 de ani mai puțin, aș fi găsit acest roman mult mai aproape de sufletul meu. Mi se pare normal să nu rezonez la fel de mult acum cu povestea a două adolescente.
Volumul Prietena mea genială face parte din Tetralogia Napolitană, însă nu intenționez să le parcurg și pe celelalte trei. Deși recunosc că mă intrigă puțin partea a patra. :))
- Prietena mea genială (L’amica geniale) – copilăria și adolescența
- Povestea noului nume (Storia del nuovo cognome) – tinerețea și primele alegeri grele ale vieții
- Cei care pleacă și cei ce rămân (Storia di chi fugge e di chi resta) – maturitatea, carierele, schimbările sociale
- Povestea fetiței pierdute (Storia della bambina perduta) – vârsta adultă și bilanțul unei prietenii de-o viață
Între timp, a apărut și serialul omonim pe Max. L-am adăugat la favorite, nu cred că îl voi vedea, totuși. :))
Menajera – Freida McFadden
Deși sunt consumatoare de thrillere când vine vorba de filme, ei bine, astfel de romane nu mi-au atras niciodată atenția. Poate, ocazional. Însă, după ce am terminat Menajera, am zis că va trebui să mă orientez mai des în această direcție.
Mi-a plăcut foarte tare acest roman, un thriller psihologic ce m-a ținut în suspans de la prima până la ultima pagină.
Povestea o urmărește pe Millie, o tânără recent ieșită din închisoare, care primește o slujbă ca menajeră într-o casă luxoasă. Părea jobul perfect – un salariu bun, o cameră de locuit inclusă, doar că lucrurile devin rapid super dubioase. Stăpâna casei, Nina, se comportă ciudat – ba e drăguță, ba o tratează ca pe un nimic, soțul ei pare prea calm în toată nebunia asta, iar Millie începe să descopere mici indicii că în casa asta s-a întâmplat ceva… foarte greșit. Și, ce să vezi, ușa de la camera ei nu se deschide decât pe dinafară. Yep, fix genul de detaliu care îți ridică semne de întrebare. Ce naiba o fi în neregulă în toată treaba asta?
Cartea e plină de răsturnări de situație, iar autoarea are un talent nebun să te facă să crezi că știi ce urmează, doar ca să-ți dea peste cap toate așteptările. Se citește super ușor, stilul e captivant și fiecare capitol se termină cu „un cârlig”, în genul filmelor realizate pentru binging.
Apă proaspătă pentru flori – Valerie Perrin
Este una dintre cărțile mele preferate. Am adorat stilul de a scrie, talentul de a încărca de emoție fiecare cuvânt, fiecare gest, fiecare surâs sau lacrimă. Modul în care alternează planurile m-a plimbat în diferite vremuri cu o naturalețe rar întâlnită. Am spus că am adorat scriitura?
Am reținut (fără să notez nicăieri) acest citat (parafrazez):
Moartea mamei este prima durere pe care o simțim fără ca ea să ne fie alături.
Apă proaspătă pentru flori este o carte tristă, însă extrem de vie (contrar faptului că povestea o urmărește pe Violette, o femeie care lucrează ca îngrijitoare de cimitir). Viața ei – iubiri, pierderi, trădări, speranțe – toate sunt redate cu o sensibilitate aparte ce m-a făcut să trăiesc totul la intensitate maximă.
Cartea te învăluie încet, „pornește” un pic mai greu, dar apoi nu o mai poți lăsa din mână. Eu am savurat-o cuvânt cu cuvânt, gândindu-mă la viață, moarte și iubire (în toate formele ei) în cel mai poetic mod posibil. E clar: mi-a mers la suflet.
Cam atât pentru moment. Ar mai fi fost vreo câteva pe care le-am adăugat în lista inițială, citite anul trecut sau prin 2023 (cred), însă mai bine scriu un articol separat. Nu de alta, dar și așa m-am întins destul de mult cu cele 5 cărți de față. Înainte scriam separat despre fiecare. Acum, am simțit să scriu un articol „colectiv”. Am ajuns cât de cât la zi cu recenziile în felul acesta.
Voi ați citit vreunul dintre titlurile amintite de mine astăzi? Sau le aveți pe listă?
Salutări și spor s-avem!
