Recenzie Zenobia – Gellu Naum | O relație de dragoste-ură

Am terminat de citit , romanul (?) lui Gellu Naum. Recunosc că am început-o în urmă cu câteva luni și parcă nu reușeam să parcurg mai mult de 15-20 de pagini deodată. Dar m-am ținut de ea. Și am izbăvit. Și bine am făcut! Dar să le luăm pe rând…

Cine a fost Gellu Naum?

Chiar dacă nu ești vreun cititor înrăit sau poate că nu ai fost vreun elev eminent, este foarte probabil să fi auzit măcar în treacăt de Gellu Naum.

Gellu Naum (Sursă: Arhiva Radio România)

Acesta s-a născut pe 1 august 1915, în București. Eseist, poet, prozator, dramaturg, Gellu Naum este considerat cel mai de seamă reprezentant al suprarealismului atât din spațiul românesc, cât și pe plan european.

Începe să scrie versuri în liceu, în urma unui pariu. Între 1933-1937, Naum studiază filosofia la Universitatea din București. La vârsta de 23 de ani, în 1938, acesta pleacă la Paris, continuându-și studiile de filosofie la Sorbona. Aici, va lua contact cu grupul suprarealist condus de André Breton, cel care avea să afirme mai târziu despre activitatea grupului suprarealist român (înființat de Naum la întoarcerea în țară): „Centrul lumii (suprarealiste) s-a mutat la București)”.

Și-a trăit ultimii ani din viață (până în 2001) într-o casă din Comana, județul Giurgiu, transformată în muzeu memorial. Am fost și eu acolo în urmă cu câțiva ani, dar nu am avut voie să fotografiem (mai ales în casă).

Casa memorială Gellu Naum, Comana, Județul Giurgiu (Sursă: planiada.ro)

Recenzie Zenobia, o poezie de roman suprarealist

Atunci când m-am apucat de citit , am făcut-o cu entuziasm și nerăbdare. Am fost captivată de poveste încă de la primele pagini. M-am regăsit zâmbind, râzând chiar. Apoi, obișnuită cu un cu totul alt fel de a scrie despre iubire, am început să (mă) pierd. Totul mi se lega până într-un punct, pentru ca, mai târziu, să înțeleg că nu înțeleg nimic. Sau, mă rog, aproape nimic. Reluam paragrafe întregi, le rumegam, încercând să le internalizez. Mare greșeală! Cred că ar fi fost mai potrivită o lectură dintr-o bucată, la limita dintre realitate și vis.

Totul se petrece parcă sub o peliculă de ceață, acea dulce trecere de la starea de veghe la cea de fantastică visare. Cunoșteam poezia lui Gellu Naum, dar nu știam cum ar suna și proza lui. Deși mai toate „vocile” au caracterizat romanul Zenobia ca fiind poezie. Însuși Naum l-a numit pohem. Iar Monica Lovinescu a mers mai departe de atât:

În afară de dicteul automat – căruia, de altminteri, suprarealiștii nu i-au fost totdeauna credincioși – , toate refuzurile, împlinirile și idiosincraziile suprarealismului pot fi regăsite în acest roman sau dacă preferă autorul, în acest Pohem de iubire care este Zenobia…

Și, dacă tot ne aflăm la acest subiect al discuției noastre de azi, vă las mai jos câteva citate pe care mi le-am notat în carte.

De exemplu, acesta cu privire la etichetarea lui ca fiind un autor ce face parte dintr-o categorie sau alta de scriitor:

„Să nu confunzi”, strigam, „dacă vorbesc despre Theodor, am în vedere numai modul lui de viață și mă refer la stări, nu la idei; nu mă amesteca în tagma lui sau a altuia, nu mă amesteca în nici o tagmă, nu uita”, strigam (inutil, pentru că nu izbuteam să acopăr totul), „să nu-mi pui etichete, mă sufoc dacă rostesc un nume din cărțile nenorocite pe care mi le aduci, îmi și găsești o etichetă; să știi că eu citesc ca să recunosc, și nu ca să cunosc; să știi că nu trăiesc pentru și contra, ca în capcana voastră” (strigam din ce în ce mai furios). „Să știi că eu sunt în afară și să te cari de aici, cât poți mai repede; du-te la gară, lasă-mă…”

Cât despre relația cu cititorii săi sau cu alți scriitori:

În ceea ce mă privește, un înverșunat fanatism poetic (marea capcană a vieții mele) îmi agrava blocajul săpând tot mai adânc prăpastia dintre mine și puținii poeți pe care i-aș fi putut iubi. Nimeni nu trebuie să vadă dispreț sau denigrare când am să afirm că fiecare dintre ei mi se părea că pierde câte ceva din ce ar trebui găsit, găsind în schimb cam mult din ce ar trebui pierdut.

Și alte câteva trimiteri la lumea literară:

Pe mine, personal, nu mă interesa nici ce spunea, nici ce scria Ioachim. Treaba lui… Mai cunoșteam câțiva ca el, unii chiar străluciți, le mergea mintea. Niște roboți anchilozați voluntar în mecanismul lor profesional. Analizau cavoul poheziei, coroanele și jerbele de flori, dar se fereau să vadă fecioara putrezită înăuntru sau o vedeau săltând vioaie ca o gimnastă moartă.

În plus, pe Ioachim căutam să-l evit și pentru că, de câte ori îl întâlneam, îmi declanșa o ciudată senzație fizică: mi se părea că târăște după el, în lumea asta și așa destul de împuțită, o duhoare mentală greu de suportat.

În fine. Căutând acum prin carte citatele „salvate”, mi-am dat seama că voi mai ține pe birou acest volum. Trebuie recitit, fie și doar pe bucăți. Este o metaforă cap-coadă, cu suișuri, din când în când, în realitatea noastră, a tuturor. Mi-e greu să aleg pasaje. Toate pot fi potrivite. În orice recenzie. Dar încerc să le grupez în continuare, fără să redau, totuși, prea multe rânduri din carte.

Uite, am aici două pasaje suprarealiste:

„Se întunecase de-a binelea când, la un colț al străzii Batiștei, l-am întâlnit pe Constantin. […] L-am întrebat dacă era adevărat că murise. […] „Poți să nu-mi răspunzi”, am adăugat, „nu țin neapărat să știu…”

„Era un cer senin, nu se mișca o frunză. Oamenii treceau încoace și încolo, toți păreau vii, până și morții, zâmbeau prietenoși.”

Și mă opresc aici.

O relație de dragoste-ură

Hai să o iau pe de-a dreptul și să vorbim mai direct despre această carte. Mi-a plăcut au ba? Ei bine, cred că deja ați prins ceva din titlul, respectiv subtitlul de mai sus. Este, cum ar spune englezul, a love-hate relationship.

Așa cum v-am spus încă de la începutul articolului, mi-a fost destul de greu să o citesc. De când m-am apucat de ea, am mai terminat alte câteva volume. Însă, Zenobia era mereu acolo, așteptând

Variațiile planurilor temporale, ca și lipsa unei intrigi, cred eu, au făcut ca acțiunea să fie greu de urmărit. Nu ai de-a face cu o poveste tradițională de dragoste, cel puțin din punct de vedere al perspectivei și al expunerii. Este lesne de înțeles de ce, mai ales că vorbim despre estetica suprarealismului.

Personajele au parte de o caracterizare minimă, dialoguri puține, multe gânduri. La un moment dat, apar chiar și anumite pasaje scoase din ziarele vremii. Ele completează (sau, mai bine zis, fragmentează) textul, dându-i și mai mult din aerul avangardist al ieșirii din tipare.

Și dacă tot am ajuns la personaje, ei bine, v-ați aștepta ca măcar Zenobia să apară mai des în romanul omonim. Nț! Când începi să citești „naumisme”, lași așteptările la ușă. La un moment dat, chiar și autorul declară că „Poate vorbesc prea rar și prea puțin despre Zenobia. Dar am să spun că în zilele acelea ea continua să țeasă în jurul meu o aură ocrotitoare pe când eu, împotmolit în mâlurile trecerilor, începusem să nu-i mai aud șoaptele și să nu-i mai văd toate gesturile care, cu siguranță, m-ar fi scos la mal”.

În rândurile imediat următoare, Gellu Naum ne dezvăluie motivul pentru care se întâmplă acest lucru, folosind o descriere extrem de frumoasă a sentimentului ce îl leagă de Zenobia:

„Învăluit în orgolioasa axiomă a iubirii noastre, o simțeam atât de legată, de încorporată mie, încât aproape că n-o mai vedeam, cum nu-ți vezi propria retină. Astfel, fanatica, adânca noastră uniune se topea într-o singurătate dublă al cărei unic ecou îl ascundeam în mine ca pe un talisman.”

Avem aici o simplă propoziție cât o Biblie, o descriere a unui zeu omniprezent, omniscient și atotputernic:

“Mă gândeam la Zenobia ca la martorul și arbitrul existenței mele.” (Gellu Naum)

Cartea este structurată în șapte capitole: Mlaștinile, Orașul, Coridorul, Scara, Ultima întâlnire a lui Dante cu Beatrice pe o ceașcă de cafea fabricată în Suedia, Martorii și Scândura. Te plimbi, succesiv, prin mlaștină, pe coridor, scară, acoperiș, prin oraș, pentru ca, în final, să te întorci în mlaștină…

Am adorat această carte în măsura în care mi-a fost greu să o descifrez, măcar la nivel superficial, la o primă citire. De aceea, zic că se cuvine să o las puțin, apoi să o reiau. Având deja „datele”, îmi va fi ceva mai ușor să mai urc pe o „scară”, să mă pierd în labirintul orașului, regăsindu-mă în păduri sau cafenele…

Și așa mai departe…

Și, lăsându-vă pe voi să alegeți dacă veți parcurge sau nu acest pohem de dragoste, vă las cu această descriere-sfat:

Cartea trebuie derulată cu încetinitorul, mângâiată cu privirea, reluată. Cititorul care rămâne în afara coperții este exclus din joc: Zenobia este pentru cei dispuși să intre în pagină și să se amestece printre personaje. Istoria nespus de frumoasă a Zenobiei are coerența specială a visului pe care doar în vis o poți descifra deplin. (Ioana Pârvulescu)

_____________

Pentru a vă dumiri și mai bine în privința acelei relații amintite în titlu (dragoste-ură), vă sugerez să citiți recenziile lăsate de cititorii Zenobiei pe Goodreads. La final, vă veți da seama de un lucru: că această carte nu vă va lăsa indiferenți. Ori o veți urî și veți spune că a fost o pierdere de vreme, ori o veți considera o capodoperă.

_____________

Și pentru că l-am amintit și pe Gellu Naum și dragostea sa pentru pisici în acest clip, vă invit să-l vizionați și, poate, să-mi lăsați și o părere. ^_^

_____________

În încheiere, vă las aici un link către un „exercițiu” gândit suprarealist de David Escu.

2 Replies to “Recenzie Zenobia – Gellu Naum | O relație de dragoste-ură

    1. Mă bucur că ți s-a părut interesant și sper că ți-a fost de folos. Mulțumesc și eu pentru apreciere!

Tu ce zici despre asta?