Ieri a fost Ziua Mondială a Teatrului, ca în fiecare an, pe 27 martie. Astăzi, 28 martie, este ziua de comemorare a lui Eugen Ionescu. Am luat aceste două idei, am adăugat câteva cuvinte despre Cântăreața cheală și am scris acest articol..
Eugen Ionescu și absurdul ca radiografie a societății
Dacă I. L. Caragiale folosea ironia și sarcasmul pentru a descrie situații vicioase din societatea în care trăia, Eugen Ionescu utilizează absurdul ca formă de descriere a unor comportamente viciate.
Născut la Slatina, pe 26 noiembrie 1909, Eugen Ionescu avea să se stingă în Parisul anului 1994, ca autor francez. Fiica sa chiar a protestat puternic, cerând statului român să nu-l mai prezinte pe Eugène Ionesco în rândul autorilor români.. Principalul argument? Creațiile acestuia erau scrise în limba franceză.
Cu toate acestea,
Cele mai de seamă scrieri în limba română rămân eseurile critice, reunite în volumul intitulat Nu!, premiat de un juriu prezidat de Tudor Vianu pentru „scriitori tineri needitați”. Desprindem deja o formulă a absurdului, cartea producând uimire, derută, comic irezistibil. Astfel, după ce atacă figurile majore ale literaturii române din acea vreme, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Ionel Teodoreanu, Tudor Arghezi, Ion Barbu, Camil Petrescu pentru că nu ar fi creat o operă valabilă, Eugen Ionescu revine și susține că ar putea dovedi exact contrariul! (wikipedia)
Cântăreața cheală în Cuibul Artiștilor
Prima lui piesă de teatru, La Cantatrice Chauve (Cântăreața cheală) a fost reprezentată la 11 mai 1950 la Théatre de la Huchette în regia lui Nicholas Bataille, fiind pusă în scenă la sugestia Monicăi Lovinescu, cea care la București urmase cursurile Seminarului de regie și artă dramatică a lui Camil Petrescu.
Piesa a fost primită cu răceală de public și de critică, până când o serie de mari oameni de cultură francezi scriu articole entuziaste. După aceea, devine cea mai longevivă piesă a acestui mic teatru parizian, a cărui sală este comparabilă cu cea a Teatrului Foarte Mic de la noi.
Povestea piesei este binecunoscută: pe când Ionescu încerca să învețe limba engleză a fost șocat de absurditatea și banalitatea frazelor din manualul lui de limba engleză. A abandonat studiul englezei, a luat frazele din manual și le-a organizat astfel încât să iasă o piesă.
https://www.youtube.com/watch?v=x01xyoD8iSg
Piesă înregistrată în anul 2008. Distribuție: Rodica Mandache, Mircea Constantinescu, Emilia Popescu, Dan Condurache, Gabriela Popescu, Petre Lupu, Antoaneta Zaharia
În Cuibul Artiștilor se întâmplă des lucruri din alea frumoase, artistice (mna..). Unele chiar sunt gratuite, pe bază de rezervare și îmbibate de absurd. La final dai cât consideri.
Punerea în scenă a piesei lui Eugen Ionescu a fost una magistrală, actorii fiind în anii de finalizare a studiilor într-ale dramaturgiei. Și s-a văzut. Au jucat foarte bine rolurile, m-au tras după ei în mediul lor cu totul englezesc, m-am minunat de absurdul situațiilor, dar, cel mai important, am râs. Am râs cu nu am mai făcut-o de mult. Și nu știu dacă să mă îngrijorez că genul meu de umor devine acesta în care lucrurile, deși par absurd de simple, ascund în subtrat o multitudine de alte idei.
Am râs cu lacrimi la final, mi se părea totul ireal de fain. Ieșisem, pentru o oră, din lumea asta și am gustat din genialitatea lui Ionescu. Pe cât de comun îi este numele, pe atât de diferit este el ca scriitor! Creație în stare pură.
Am citit Cântăreața cheală, însă trebuie să recunosc că nu mă atrag volumele de teatru. Nu am rezonat niciodată cu ele. În schimb, puse (bine) în scenă, nu numai că am ajuns să înțeleg absurdul, dar m-am bucurat de el, l-am asimilat și am plecat acasă cu idei utile în viața de zi cu zi. Știu că am vorbit vag, dar merită să mergeți să trăiți voi cu ochii voștri. 😀
Găsiți detalii despre evenimentele din Cuib aici.
Până data viitoare, încercați să priviți lucrurile în absurditatea lor și să scoateți din ele opere de artă! Fie doar în gând.
Cortina.