Cele mai supărătoare 5 senzații trăite de un ochelarist. Plus câteva chestii pozitive

Anul acesta, Ziua Mondială a Vederii a picat pe 10 octombrie, fiind sărbătorită în a doua zi de joi a lunii octombrie. 10 octombrie, adică și Ziua Mondială a Sănătății Mintale, dar ăsta este deja alt subiect. :))

Așa cum am anunțat încă din titlu, astăzi vreau să vă povestesc câte ceva despre viața de ochelarist.

Cele mai supărătoare 5 senzații trăite de un ochelarist

…din punctul meu de vedere. Dacă înțelegi ce vreau să zic.

  • Iarna, de la frig la căldură

Cred că știți deja la ce mă refer. Da, da, momentele alea în care de-abia aștepți să vină autobuzul, ești un mare cub de gheață și reușești să dai din coate să urci în ratb-ul/stb-ul în care nu ar mai intra nici măcar un șoarece. De la primul pas îți dai seama. Privirea ți se încețoșează și nu e de la vreun miros. Ți se aburesc ochelarii și nici măcar nu ai cum să ți-i dai jos să-i ții în mână. Într-un final reușești, dar urmează rugăciunea de rigoare să nimerești să cobori unde trebuie.

  • Vara, fără ochelari de soare

Dacă iarna ai problema lentilelor aburite, vara parcă ai vrea și tu să nu mai privești lumea încruntată. Parcă totul ți s-ar părea mai frumos dacă ai purta niște ochelari care să filtreze frumușel razele soarelui, ultraviolete de altfel nocive pentru însăși vederea ta*. Dar hei! Eu mai port ochelari de soare la plajă, că doar știu unde e marea. Sau în mașină, ca pasager. :)) Nu uit însă că trebuie să îi am și pe cei de vedere la îndemână în caz că nu trebuie să ratez vreo fază pe undeva.

*Aș putea face ca Mami meu – să-mi iau ochelari de soare cu lentile de vedere. Hmm..

  • Da, sunt incomozi.

Cei care nu poartă ochelari nu pot înțelege. Nu, degeaba te minți că știi ce zic aici. Să stai cu capul pe umărul ființei iubite devine o problemă de matematică. Trebuie să găsești acea poziție în care poți privi la film fără să-i stai în gât, la propriu, omului de lângă. Să mai zic de cinema și ai săi ochelari 3D? Păi, ce să faci? Ai una bucată ochelari de vedere peste care pui încă una bucată de ochelari de plastic. Fmm, veață!

  • Nu-ți vezi viața fără ei. Realmente.

Devin indispensabili. Poți umbla gol prin casă, poți da cu aspiratorul fără budigăi, dar nu ai vrea să faci curat fără să porți ochelari. Nu poți risca pușcăria lăsându-i deoparte când șofezi. Efectiv, atunci când îi dai jos de pe nas, simți cum lumea ta devine mai mică. Mică, mică. Adică se rezumă la tine și la maxim un metru pătrat în jurul minunatei ființe care ești. Ți se restrânge orizontul drastic, dar asta, pe mine personal, mă ajută uneori. Mai ales când știu că nu mi-ar plăcea ce văd în jur. Persoane, gunoaie, aglomerație, ce-o fi.

  • Le porți mereu grija.

Chiar și atunci când te-ai descurca fără ei (de exemplu, la masă), tot nu ai la tine etuiul. Și ți-i așezi pe cap. Dar îți alunecă. Și îi pui pe masă, lângă mâncare sau cafea sau suc. Să nu mai zic că îți cumperi nșpe cârpițe de șters ochelarii, dar nu ai niciuna la tine. Niciodată. Așa că sfârșești prin a-i șterge tot pe colțul tricoului. Al tău sau nu. 😀

Dincolo de toate astea, deși pare că-s o povară, să fii ochelarist devine un mod de a fi.

Toate de mai sus se transformă ușor-ușor în automatisme. Le faci fără să le mai gândești, la fel ca atunci când conduci mașina – nu mai stai să gândești la schimbător, oglinzi sau pedale. Știi, pur și simplu, ce ai de făcut.

În plus, mie-mi place tare mult că-mi pot schimba înfățișarea după bunu-mi plac. Mi-am tot rotit ramele de-a lungul timpului.

Mă ajută faptul că miopia mi-e încă micuță, adică mă descurc și fără ei. Dar îmi place că-s ochelaristă. I-am acceptat fără revoltă, fără frustrări sau complexe. Poate și de la faptul că am fost o tocilară în școală (tocilara aia cool, chill!). :))

Îmi place cum îmi stă, trebuie să recunosc. Poate de aceea pot vorbi deschis despre toate senzațiile neplăcute date de ei. Că mna, orice lucru are și părți negre, dar și unele însorite.

Să nu mai zic că te fac să pari mai inteligent. Decât ești, poate.

Tu ce zici despre asta?