Cravata galbenă și cele două mari iubiri ale lui Sergiu Celibidache

Tocmai m-am întors de la vizionarea unui alt film (don’t ask…) și mi-am dat seama că eu încă nu am scris despre Cravata galbenă. Și asta pentru că am vorbit deja despre el într-un episod de vlogmas. (Hai cu un Subscribe, nu fi pufi!) Și am mai realizat că unele lucruri merită să fie lăsate în umbră – vezi (sau nu…) filmul Jaful perfect 3, iar pe altele merită să le porți cu tine multă vreme după ce ele se vor fi terminat.

Imediat după film, cum spuneam și în vlogul de la finalul articolului, mi-am creionat în minte 3 direcții pentru scrierea acestui articol: una cu povestea (sinopsis-ul) filmului, alta cu relația tată-fiu, iar cealaltă (cea mai importantă, după părerea mea) cu obsesia lui Celibidache pentru muzică.

Să le luăm pe rând, așadar:

Ce se întâmplă în filmul Cravata galbenă?

Din fericire, nu este genul de film pe care îl vezi, zâmbești, zici „Ok!” și mergi mai departe. E mai degrabă o invitație într-o lume intensă, complicată, în care un copil sensibil devine un geniu, care nu poate trăi altfel decât prin muzică. Filmul spune povestea lui Sergiu Celibidache, pornind de la copilăria acestuia până la finalul vieții (-ish). La final, obții un portret construit din momente-cheie, tușe groase, „cărnoase”, simțiri și tresăriri, tensiuni și intrigi, care te prind imediat ca într-o pânză de păianjen, lipicioasă, dar, paradoxal, plăcută și de care nu te saturi.

Dar ce mi-a plăcut cel mai mult a fost faptul că această poveste de viață nu a fost doar o înșiruire searbădă de evenimente (e drept, demne de consemnat), ci ca o lupă atent pusă deasupra fricilor, ambițiilor și conflictelor interioare ale personajului. Am trăit alături de el spaime, umilințe, teroare, emoții… Mai ales, emoții…

Cred că, la nivel subconștient, am rezonat foarte mult cu ambiția acestui tânăr de a ieși din mediul său, de a-și depăși condiția, indiferent de obstacolele ivite în calea sa. M-a motivat fără să știu cu ce anume, de unde anume, până unde anume. Dar nu a fost genul ăla de film motivațional: ia uite, dacă el a putut, poți și tu. Că n-aș putea. :)) A fost o motivație prin puterea exemplului, oferită subtil, nu țipată. Iar treaba asta o face extreeem de subiectivă. Cel mai probabil, tu ai rezona cu Cravata galbenă din cu totul alte motive. Și e ok. Asta ne arată din nou cât suntem de diferiți (pe orizontală), fără nevoi sau preocupări superioare unii față de ceilalți. Nevoia de recunoaștere, de acceptare, de a fi văzuți, o avem cu toții, vrem, nu vrem. Iar acest lucru mă conduce către următoarea idee a articolului…

*

Relația lui Sergiu Celibidache cu tatăl său, între iubire, obsesie și revoltă continuă

Mereu am considerat (și am știut) că cele mai bune materiale se nasc în mizerie. În haos. În depresiile cele mai urâte. În sentimentul de eșec sau de respingere. Iar Sergiu Celibidache a reușit să facă artă și să o ducă pe cele mai înalte culmi tocmai din dorința de a demonstra. Sieși, lumii întregi, dar în special tatălui său. Discuția este una lungă și ne-ar conduce pe tărâmurile psihanalizei și psihologiei, acolo unde am putea zăbovi pagini întregi în căutarea unui răspuns exhaustiv despre relația defectuoasă între un părinte autoritar și copilul său, care îi va căuta „privirea” o viață întreagă. Privirea, acordul, prezența…

*

Celibidache, sinonim cu pasiunea mistuitoare pentru muzică

Am citit tot felul de recenzii despre film (cele mai multe, pozitive), iar mare parte dintre ele făceau trimitere către relația tată-fiu mai sus amintită. Mie, însă, mai pregnantă, mai puternică, mai importantă chiar, mi s-a părut relația lui Sergiu Celibidache cu muzica. Modul în care o simțea, o vedea și o simțea pulsându-i prin corp, toate astea m-au dus cu gândul la o îndrăgostire furtunoasă, o iubire pasionată alături de care crești, te dezvolți multidimensional, pasiune ce te va însoți apoi întreaga viață.

Această relație dintre Celibidache și muzica lui a fost, pentru mine, cea mai frumoasă parte a filmului. Nu e vorba doar despre talent sau carieră. Pentru el, muzica era un mod de a fi, o formă de existență. Nu era un om care „mergea la muncă”, ci un om care se ridica dimineața și trăia în sunet, ritm, tăceri și vibrații.

De asemenea, mi se pare că regizorul a reușit foarte bine să arate cum această pasiune uriașă vine la pachet cu o doză de obsesie. Celibidache cerea perfecțiune, pentru că el nu înțelegea altfel muzica. Pentru el, un concert nu era un eveniment, ci un moment unic, irepetabil, în care orchestra, publicul și dirijorul respiră la unison. Din acest motiv, refuză tot ce nu e autentic, deși unele compromisuri i-ar fi adus deopotrivă atât bani, cât și (mai multă) celebritate. Treaba asta mi-a plăcut enorm. Probabil, tocmai pentru că întâlnești din ce în ce mai rar un astfel de exemplu în societatea anului 2025.

*

Finalul îl știm cu toții, însă mi se pare că fiecare plecăm cu un alt mesaj din sala de cinema.

Depinde foarte mult de ancorele noastre interioare ce anume păstrăm după cele aproape două ore de artă cinematografică.

Vă las, așadar, și vlogul în care am vorbit despre film, imediat după ce am ieșit din sală. Mă rog, „am vorbit” e mult spus. :)) Vedeți în a doua parte a clipului, începând cu minutul 4 sau așa ceva.

Voi ați văzut filmul? Ce părere aveți? Rezonați cu ceea ce am zis eu mai sus sau, dimpotrivă, considerați că s-a făcut multă vâlvă pentru nimic? Apropo de scandal, nu l-am mai amintit pentru că pe mine nu m-a afectat în decizia mea de a viziona filmul și, din câte s-a văzut, nici în redactarea acestei cronici.

*

PS: Pentru transparență totală, cele două iubiri ale lui Sergiu Celibidache (din titlu) sunt, firește, muzica și tatăl său. În ce ordine? Depinde cum privești…