„Brâncuși, victimă a folcloriștilor și literaților!”

Astăzi, 19 februarie, este despre Brâncuși. Constantin Brâncuși, cel născut într-un sat din județul Gorj, devenit unul dintre cei mai de seamă sculptori ai lumii.

„Brâncuși, victimă a folcloriștilor și literaților!”

Expresia îi aparține lui Marin Sorescu, aceasta deschizând capitolul din volumul „Insomnii”, fragment ce poartă numele marelui artist. S-au scris foarte multe despre Brâncuși, am citit din ele câte puțin. Sau mai mult. Dar acest text al lui Sorescu ni-l condeiează în fața ochilor pe sculptorul pe care trebuie să-l „vizitezi” cel puțin o dată în viață. La fel cum trebuie să vezi piramidele sau să-l asculți pe Bach.

Îl voi reda aici în întregime, cu mențiunea că îmi doresc să mai citesc astfel de texte, îmi doresc să mai văd documentare despre cel fără de sfârșit în ceea ce a însemnat poporul român pe harta lumii. Așa că, de aveți recomandări în acest sens, le aștept.

Marin Sorescu – Brâncuși

„Victimă a folcloriștilor și literaților! La intrarea în opera lui Brâncuși ar trebui o răzătoare, să te ștergi pe picioare de toate legendele pe care le-ai auzit despre el. Iar ieșind – să te speli pe mâini de păcatul profanării și să taci. Sunt câteva locuri pe lume care trebuie neapărat atinse măcar cu vârful unghiilor. Trebuie să vezi piramidele, să-l asculți, odată și odată, pe Bach.

Coloana lui Brâncuși, dacă vă uitați bine, e orizontală. E infinită pe orizontală, sau pe spirală, paralelă cu pământul, ca o bară de fier pusă să oprească presiunea mortală a cosmosului. Fără coloana lui, cerul s-ar lăsa mai repede cu noi.

Luați-ne mitul cu Brâncuși, înțelept, numai barbă, și noi, toată gloata admiratorilor, o să cădem în nas. Cum de nu ni-l mai putem închipui tânăr? Dar Brâncuși a fost nemaipomenit, un apucat sublim. Abia trecut de douăzeci de ani nu putea să accepte, în ruptul capului, că Rodin, în culmea gloriei sale, ar putea fi mai capabil decât el. Obrăznicie enormă, care azi, slavă Domnului, nu se mai permite!

Dar, în sinea lui, era un timid grozav, care avea în cap infinitul și nu îndrăznea să-l termine. De aceea și-a început creația cu acea odă în metru antic: „Rugăciunea” din cimitirul Buzăului. „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată!” Era invocația lui către sufletele celor care au murit pentru totdeauna pe aici, să-l ajute, fiecare cu ce poate, cu câte-un abur de istorie, până în negura trecutului și a viitorului. Așa își începea Brâncuși, cu o invocare către muritori, nemurirea.

Apoi „Rugăciunea” s-a mai ghemuit, s-a făcut broască țestoasă, focă. Apoi și-a dezdoit genunchii – pasăre măiastră, până s-a scurs prin vârful stâlpului de pridvor… Unde? Încotro s-o căutăm?

Noi vom rămâne pentru vecie neconsolați, pentru că Brâncuși ne-a părăsit de două ori: o dată când a luat-o spre apus, să-și caute norocul, pe care, de fapt, îl purta în desagă – și a doua oară, acum, nu prea demult, când a fost chemat să execute niște lucrări în cer.

„Am venit să vă aduc bucuria” – spunea el.

Poate e chiar deasupra noastră – instalat în atelierul lui și trebăluind de zor. Căci trebuie să existe și în continuare pentru noi, un Brâncuși al săracilor, care face pietre de râu și le dă drumul mai ales pe râurile de munte, și din ele, abia dacă mai netezite puțin cu podul palmei, scoate domnișoare și muze adormite și cocoși măeștri fluierând a veșnică pagubă.”

(Marin Sorescu, Insomnii, Editura Albatros, 1971, pag. 7-8)

Am scris și eu de-a lungul timpului despre Brâncuși:

• inițiatorul selfie-urilor 😀 – articol în care am vorbit despre faptul că lui Brâncuși îi plăcea să se fotografieze singur, alături de operele sale din atelier;
• despre operele acestuia, atunci când am ajuns prima dată în vizită în Târgu Jiu;
• despre asemănarea dintre filmul Arrival și o operă semnată de Brâncuși.

Vă invit să le citiți și pe acelea. Dacă doriți, bineînțeles.

Închei, în mod potrivit contextului, cu un citat de-ale lui Caragiale:

Opiniile sunt libere, nu și obligatorii.

La fel și comentariile.