5 emoţii care m-au încercat citind “Una din noi e de prisos” de Sidonia Drăguşanu

Mă gândeam, imediat după ce am terminat de citit romanul Una din noi e de prisos, că-mi va fi greu să găsesc un ton al vocii potrivit pentru a-l descrie. Dar nu a fost deloc așa. Pentru că am simțit, am avut emoții. M-au avut ele pe mine, m-au jucat pe degete și mi-au oferit direcția acestui articol.

Nu-mi doresc să-i fac o recenzie standard. Ştii de ce? Pentru că acest roman este departe de a fi banal. Nu este deloc complicat de citit, dar te acaparează, te învăluie. Te introduce suav în lumea Aurorei, personajul principal al romanului, și te mai zdruncină din când în când cu aduceri aminte…

Una din noi e de prisos” este al doilea roman publicat de Sidonia Drăgușanu, în 1946, după debutul cu „Într-o gară mică” (1934). Romanul este semnat cu pseudonimul „Catrinel” (pseudonimul sub care Sidonia le răspundea cititoarelor care-i scriau la rubrica „Spune-mi secretul tău”, în Revista Femeia și Căminul) și este scris în stil epistolar, complet diferit de romanul de debut. (sidonia.ro)

Pentru că mi-am dorit o recenzie cel puţin la fel de uşor de parcurs (şi de reţinut), voi sublinia în continuare cele…

5 emoţii care m-au încercat în timp ce citeam romanul “Una din noi e de prisos” de Sidonia Drăguşanu

  • Bucurie

În debutul volumului, Catrinel ne prezintă modul în care ajunge să lege o prietenie adevărată cu Aurora, colega sa de cameră. Cele două ajung să-şi vorbească abia atunci când ajung la infirmeria internatului, “fiecare cu ce-o doare”. Din vorbă în vorbă, şi-au dat seama că erau rivale închipuite, mai mult prin complotul celorlalte colege de cameră și de liceu.

Dar bucuria mea a venit din faptul că, deşi foarte tânără, la 18 ani, Aurora părea că şi-a găsit sufletul pereche. Bine, eu nu cred în treburile astea. Nici în faza cu suflete pereche, nici în iubirile atât de crude. Dar cred în modul lor, sănătos sau nu, de a ne pregăti, de a ne căli pentru viitor. Dar tocmai că este vorba despre o carte, mi-am permis să cred. Şi să mă bucur de logodna Aurorei, care a început să-i trimită lui Catrinel scrisori prin care i se destăinuia… Într-un mod sincer, inocent, plin de vervă şi patos, exact ca atunci când îi vorbeşti unui foarte bun prieten, singurul căruia îi poţi dezvălui ceea ce, de multe ori, ţi-e teamă să-ţi recunoşti ţie însăţi…

Acţiunea se petrece în perioada interbelică şi chiar în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Am zâmbit la remarci precum Îmi stă foarte bine cu verighetă. Îmi face mâna mai frumoasă. Mai ales că era vorba să se mărite cu domnul doctor Alexandru Negoianu. Aşa mi-am putut da seama cât de important era pentru o femeie pe vremea aceea (era o scrisoare trimisă pe 2 ianuarie 1933) de a avea un statut în societate, statut pe care îl obţineai căsătorindu-te cu un bărbat de familie sau profesie bună.

  • Empatie

Cu fiecare scrisoare pe care o citeam, descopeream o nouă Aurora. Diferită de mine din multe puncte de vedere, dar nu pot ști cum aș fi reacționat în aceleași situații tocmai pentru că nu am trăit și nu m-am format în acei ani. Am încercat să citesc fără prejudecăți, ci mai degrabă cu ochiul unui psiholog sau om ce vrea a sustrage subînțelesuri din orice împrejurare întâlnită între paginile romanului. Empatia nu m-a încercat numai în cazul expeditoarei scrisorilor, ci și în al celorlalte personaje. Am întâlnit femei aflate în divorț, mame singure, soții înșelate. Iar toate astea se întâmplau, la un moment dat, chiar sub tensiunea și tragicul războiului.

  • Teamă

Cum spuneam, perioada în care Catrinel primește scrisori de la Aurora se întinde între 2 ianuarie 1933 și 14 ianuarie 1945. Există scene în care am simțit puțin din teroarea în care trăiau unii oameni pe vremea aceea. Vedeți voi în carte despre ce e vorba. Veți recunoaște imediat scenele la care mă refer eu aici.

  • Incertitudine

Sau nesiguranță. Sau neîncredere. Nu mai știam ce să cred, la un moment dat. Nu știi în cine să te încrezi, cine are dreptate, ce ar fi mai corect să se întâmple… Printre rânduri, poți înțelege și răspunsurile primite de Aurora de la Catrinel, dar parcă s-ar simți nevoia unor noi perspective asupra celor întâmplate. Ele apar redate doar prin filtrul rațiunii și simțirii Aurorei. Dar poate așa ar trebui să se întâmple.

Literatura universală abundă oricum în corespondențe de tot felul. Dintre cele de dragoste, îmi vin acum în minte cele dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle. Din corespondența clasicilor culturii românești menționez trei nume: Cioran, Eliade și Ionescu. Revenind la roman, concluzia unuia dintre personaje lasă loc de interpretări, nu știi ce să mai crezi. În schimb, te întâlnești pe parcurs cu numeroase situații care, cu siguranță, îți vor fi cunoscute. Măcar din auzite. Tocmai aspectul ăsta îi conferă volumului o doză mare de autenticitate. Că nu se întâmplă totul ca la carte.

  • Din nou, bucurie

Dar una amară, de data asta. Una din noi e de prisos are o structură ciclică, în care Catrinel începe și tot ea încheie. Deși romanul are cumva un final fericit, acesta rămâne sub semnul întrebării… M-am bucurat că s-au rezolvat niște situații, niște ecuații. Că-ți face bine sau rău, câteodată este indicat să optezi pentru un punct. Fie ea relație de iubire, fie de prietenie.

Ordinea punctelor de mai sus nu este deloc întâmplătoare. Romanul Una din noi e de prisos a fost un adevărat carusel de emoţii. Îmi pare un roman scris de o femeie pentru femei, ca o destăinuire publică, dar intimă în acelaşi timp. Am avut impresia, uneori, că mi-au parvenit din greşeală scrisorile Aurorei şi că am început să le citesc, deşi nu-mi erau adresate. Dar, de cele mai multe ori, am ascultat și citit cu sufletul lui Catrinel. Și al meu, de femeie.

Tu de când nu ai mai scris o scrisoare de mână?

Eu am publicat pe opisicaneagra.ro așa-numitele scrisori fără nume, pe care vă invit să le citiți. Sau nu, mai bine nu. Ce voiam eu să spun este faptul că îmi place și mi-a plăcut dintotdeauna să scriu scrisori. Iar acum cred că a venit timpul să mai scriu măcar una. Tot fără nume, poate. Dar să fie scrisă cu mânuța mea.

Invitația primită cu ocazia lansării romanului Una din noi e de prisos a arătat ca un plic sau o carte poștală și a fost însoțită de, ați ghicit, o scrisoare scrisă de mână. Parcă citești altfel rândurile așternute pe o foaie de hârtie.

Evenimentul lansării a avut loc la Teatrul Elisabeta, fiind prezentat de jurnalista Alice Năstase Buciuta. Mi-au plăcut de departe (și de aproape, că am stat în rândul al doilea) remarcile criticului Alex Ștefănescu și poveștile doamnei profesoare Mihaela Miroiu. Cum era firesc la o lansare de carte, au fost redate câteva pasaje din roman. Deosebit a fost faptul că acele rânduri au fost interpretate de două actrițe: Manuela Hărăbor și Daniela Nane. Le puteți urmări în clipul de mai jos:

Recunosc că am plecat acasă mai curioasă decât eram deja în privința romanului. În plus, mi-am mai cumpărat și Într-o gară mică, iar banii obținuți din volumele vândute în seara respectivă au fost donați în totalitate Asociației Mame, organizație caritabilă care de 10 ani vine în sprijinul copiilor diagnosticați cu cancer și alte boli grave din România.

Despre Jurnalul Aurorei Serafim am scris deja aici, iar recenzia a fost foarte bine primită cititori.

De ce se numește Una din noi e de prisos?

Ușor de dedus, frumoasă exprimare, dar mi-a plăcut mult momentul descoperirii în carte a acestei replici. Nu am o încheiere mai potrivită decât fragmențelul ăsta:

Am rămas cu vorbele ei în urechi: „Cineva e de prisos.” Mereu, mereu același lucru, Catrinel! Și în viața mea a fost totdeauna cineva de prisos, și eu am fost în viața altcuiva cineva de prisos.

Cine e de prisos se duce, cine trebuie să rămână rămâne. Viața știe să orânduiască lucrurile așa cum trebuie, așa cum se cuvine.

Tu ce zici despre asta?