10 gânduri despre ziua în care vom fi în stare

Nici nu știu cum să încep un astfel de articol. Am „corpul” lui, dar cum aș putea să vă introduc cu adevărat în poveste? Imaginați-vă că îmi imaginez ziua în care nu vom mai fi în stare… În starea de alertă, adică. Deocamdată, este tot ce pot face. Cu propriile 10 gânduri.

Primul gând despre coronavirus.

Atunci când am auzit prima dată despre acest virus, a fost ceva în treacăt. Se întâmpla în China, nu aveam ce să pățesc. Apoi am citit câte ceva despre un liliac și cum lucrurile încep să se precipite. Au urmat Știrile Pro TV, unde anunțau că au băgat în carantină un vas de croazieră tocmai din cauza acestui Covid. Am citit câteva zile însemnările dintr-un fel de jurnal de bord, dar, din nou, păstrând acel sentiment că treaba asta se întâmplă undeva departe de noi. Nu mi-am făcut griji.

Există au ba? Mai avem până la 10 gânduri 🙂

Atunci când coronavirusul a început să facă ravagii prin Italia (din cele citite, nu cunosc cazuri acolo), mi-am făcut cu adevărat griji. Pentru că mama se afla chiar în zona roșie. I-am spus să aibă grijă, să nu iasă din casă (oricum, nu aveau voie), să respecte cât mai mult regulile. Din fericire, nu a fost afectată de niciun fel de virus (nici măcar răceală) și ne-am mai liniștit după ridicarea restricțiilor de urgență.

Dar discuțiile au existat: coronavirusul există au ba? Oricine avea o părere despre subiect, circulau pe internet tot felul de teorii conspiraționiste, medici care explicau cât este de gravă această „gripă”. Toate astea în timp ce la TV ni se serveau „morți pe pâine”, scuzați expresia. S-a pompat panică în populație, iar acest lucru nu a fost chiar greu de realizat. Arăți sicrie peste sicrie, cimitire pustii, slujbe ținute de un preot și un dascăl pentru toți cei ce au pierit din cauza covidului. Gata! 100% complete. Instalarea panicii s-a încheiat cu succes. Bine, „s-a încheiat” e un fel de a spune. De fapt, abia atunci a început.

Părerea mea?

Coronavirusul există, dar nu este o boală atât de gravă precum ni s-a livrat în media. Eu cred că educarea populației putea conduce către rezultate mult mai bune. În fine, discuția este mult mai amplă, nu o pot rezuma aici în câteva cuvinte. În plus, există oameni avizați care să o facă. Și dacă tot am ajuns aici, trebuie să vă zic: Aveți grijă și aveți grijă de unde vă preluați informațiile! Nu doar în privința acestui subiect, ci așa, în general.

Pandemie? Ce, cum, când?

Nu m-am documentat „la sânge” despre acest subiect (așa cum au făcut-o niște cunoscuți de-ai mei), dar am început cu o căutare pe Google: „pandemie dex”.

PANDEMÍE, pandemii, s. f. Epidemie care se extinde pe un teritoriu foarte mare, cuprinzând mai multe țări, continente. – Din fr. pandémie.

Așa că, dacă tot e pandemie, inevitabil, a ajuns și în țara noastră. Când a fost anunțat primul caz de coronavirus în România (26 februarie 2020), supermarketurile erau deja golite pe la rafturile de făină și hârtie igienică. Vezi „panica” de mai sus. M-a încercat un sentiment de angoasă, dar nu m-am panicat. De fapt, nu m-am panicat niciodată. Ce-o fi, o fi! Încă nu eram ca Italia (pe 26 februarie, italienii numărau deja 323 de cazuri). Și mi-am văzut de treabă.

Carantină? Lucrurile devin din ce în ce mai serioase.

Și uite așa, coronavirusul ne-a afectat pe toți, chiar și în mod indirect. Starea de urgență ne-a obligat să lucrăm de acasă (acolo unde a fost posibil – deci, și cazul meu). Dar a lăsat multă altă lume fără job. A omorât lent, sigur și groaznic afaceri mici, a făcut să tremure alți manageri de companii. Începeam deja să numărăm din ce în ce mai multe cazuri noi în fiecare zi. Până când nici nu am mai ținut șirul.

Eram în carantină și ne-am bucurat. Cel puțin, la început…


Acest articol a apărut pe blogul lui Daniel Botea și îl puteți citi integral aici. L-am scris undeva prin luna decembrie, fiind un „exercițiu de imaginație” pentru ceea ce s-ar numi „ieșirea din starea de alertă”.

Voi cum vă imaginați revenirea la normalitate?

Tu ce zici despre asta?